Plymouth Superbird 1970: Legenda cu eleron uriaș revine în prim-plan

Piața mașinilor clasice de colecție a fost martora unui nou moment de referință în ultimele 24 de ore, odată cu încheierea celor mai recente sesiuni de toamnă ale marilor case americane de licitații și publicarea cataloagelor speciale. În centrul atenției s-a aflat din nou inconfundabilul Plymouth Superbird 1970, un exemplar impecabil fiind adjudecat pentru suma spectaculoasă de peste 275.000 de dolari. Rezultatul reconfirmă apetitul uriaș al colecționarilor pentru celebrele „aero warriors”, mașini create fără niciun compromis cu scopul clar de a domina circuitele de mare viteză.

Născut pentru circuitele NASCAR și pentru a-l readuce pe „The King”

Povestea modelului Plymouth Superbird 1970 este una dintre cele mai spectaculoase din întreaga istorie a industriei auto americane. La finalul sezonului 1968, marele campion Richard Petty, poreclit „The King”, a părăsit divizia Plymouth a grupului Chrysler pentru a concura pentru Ford, nemulțumit că Plymouth nu dispunea de o caroserie aerodinamică precum cea a rivalilor. Conducerea Plymouth a înțeles că singura cale de a-l aduce înapoi pe cel mai titrat pilot din NASCAR era construirea unui bolid imbatabil.

Pornind de la caroseria modelului Plymouth Road Runner, inginerii au dezvoltat un pachet aerodinamic extrem pentru acele vremuri. Partea frontală a primit un „nas” alungit din tablă de oțel, care prelungea mașina cu aproape 48 de centimetri, și faruri escamotabile. La partea posterioară a fost instalat elementul definitoriu: un eleron monumental din aluminiu, înalt de peste 60 de centimetri. Înălțimea sa exagerată a dat naștere multor legende urbane, însă inginerii au ales această cotă pur și simplu pentru ca eleronul să atingă fluxul de aer neperturbat de plafon și, deloc de neglijat, pentru a permite deschiderea completă a portbagajului.

Pentru a primi dreptul de a concura în campionatul NASCAR din 1970, regulamentul de omologare s-a schimbat drastic: producătorii nu mai trebuiau să construiască doar 500 de exemplare de stradă, ci o mașină pentru fiecare doi dealeri oficiali. În total, Plymouth a asamblat doar 1.935 de unități Superbird destinate publicului larg, iar planul a funcționat impecabil: Richard Petty s-a întors și a câștigat opt curse în sezonul 1970 la volanul emblematicului număr 43 vopsit în nuanța Petty Blue.

Motorizări de legendă: de la 440 Six-Pack până la titanicul 426 HEMI

Gama tehnică a modelului Plymouth Superbird 1970 reflecta apogeul erei „muscle car”, înainte ca reglementările stricte antipoluare să diminueze performanțele motoarelor termice. Cumpărătorii puteau alege între trei versiuni ale propulsoarelor V8:

Varianta de bază era echipată cu motorul V8 de 440 inci cubici (7,2 litri) Super Commando, dotat cu un carburator cvadricorp, care dezvolta o putere de 375 CP. În această configurație au părăsit fabrica 1.084 de exemplare. Al doilea nivel era motorizarea 440 Six-Barrel (cunoscută popular drept „Six-Pack”), echipată cu trei carburatoare duble Holley, generând 390 CP și un cuplu uriaș de 664 Nm. Această variantă a fost produsă în doar 716 unități.

Cea mai exclusivistă și căutată configurație rămâne însă versiunea echipată cu motorul legendar 426 HEMI (7,0 litri), supranumit „Elephant Engine”. Dotat cu două carburatoare cvadricorp, acest propulsor livra o putere declarată oficial de 425 CP, deși pe bancul de probe depășea lejer această valoare. Doar 135 de exemplare Superbird au fost dotate cu motorul 426 HEMI: 77 cu transmisie automată Torqueflite cu trei trepte și numai 58 cu transmisie manuală cu patru rapoarte. În această formulă, accelerația de la 0 la 100 km/h se realiza în mai puțin de 5,5 secunde, o cifră uluitoare pentru anul 1970.

De la neînțelesul dealerilor la statutul de „blue-chip” pe piața colecționarilor

În mod ironic, în 1970 publicul larg nu s-a înghesuit să cumpere Superbird. Designul agresiv și futurist părea bizar pentru clienții de rând, iar asigurările auto scumpe au ținut cumpărătorii la distanță. Multe unități au zăcut luni întregi în curțile reprezentanțelor, iar unii dealeri au mers până într-acolo încât au demontat nasul ascuțit și eleronul pentru a le vinde drept banale Road Runner-e.

După ce forul NASCAR a limitat capacitatea cilindrică a mașinilor aerodinamice la 5,0 litri pentru 1971, trimițându-le practic la pensie, Plymouth Superbird a devenit o raritate instantanee. Astăzi, după mai bine de cinci decenii, Plymouth Superbird 1970 reprezintă una dintre cele mai spectaculoase investiții pe piața vehiculelor istorice, un simbol al perioadei în care inginerii aveau libertatea absolută de a crea monștri de asfalt.